Pe strada Halelor nr. 5, la al doilea etaj al unei clădiri din 1880, e zumzet. Deși e puțin trecut peste 19:00, încă de la intrare miroase a cafea. Apoi ochii se poticnesc asupra bufetului suedez din fața recepției: pui cu susan, humus, salată tabbouleh, iaurt cu mentă, acompaniate de coșulețele împletite pline cu focaccia. Cafeaua și apa sunt buclucașe, căci o foaie pusă în dreptul acestora creează un îndemn jucăuș: ”Fă-mă paharul tău pentru astă seară!”.
Este abia începutul nopții, iar oamenii se delectează la intrare, mai schimbă opinii, fac cunoștință, se regăsesc cu prietenii vechi, își conservă energia ce trebuie să le ajungă măcar până la 03.00. Zgomotul unei râșnițe acoperă discuțiile câtorva oameni pentru un minut, dar aceștia continuă să vorbească între ei, ca într-un film în care imaginile curg, dar sunetul face figuri. Când zumzetul revine la normal, un bărbat brunet și cu pulover gri își face loc printre ceilalți cu paharul cu cafea. Bilețelul galben din pieptul lui arată că îl cheamă Daniel.
„Ne pregătim să începem. O să vă rog să vă adunați”, anunță o voce de femeie și, brusc, cei adunați la minibarul din prima cameră își iau paharele și farfuriile de unică folosință și dispar alături. Camera principală, cu pereți albi și puternic luminată se umple de oameni care-și ocupă locul la una dintre cele 12 mese colorate, înșirate pe trei rânduri, ca la școală. Din cei 150 mp ai camerei mai rămâne loc cât să treacă o persoană printre mese, croit parcă pentru fotografa care caută să surprindă ceva interesant. Cel mai mult loc rămâne în față, unde moderatoarea Monica Jitariuc, în mai puțin de un minut, dă startul evenimentului. „Vă doresc multă energie, niște idei bune, mult succes! Spor la treabă! Până la trei nu scăpați de mine!” După câteva secunde de aplauze, zumzetul reapare, de data asta însoțit de foșnete de foi. Peste 60 de oameni încep să se prezinte între ei, să schimbe cunoștințe și să propună idei în ceea ce se cheamă „8 ore de muncă peste program pentru o cauză bună”.
Evenimentul se află la a patra ediție și este organizat de Fundația Comunitară București. Conceptul e simplu. De la ora 19:00 până la 03:00, 66 de voluntari, profesioniști în domeniul comunicării se împart pe echipe pentru a găsi soluții la problemele a 12 organizații non-guvernamentale din București. Voluntarii își donează astfel timpul și experiența profesională și încearcă să gândească cu reprezentanții ONG-urilor strategii de comunicare, de poziționare și de branding, îmbunătățesc website-uri sau creează identitatea de brand pentru proiecte și programe. Cumulate, sunt 528 de ore de muncă, în unele cazuri insuficiente așa cum au arătat cele trei ediții anterioare ale evenimentului. Astfel, unul dintre cele mai importante criterii de selecție a ONG-urilor participante a fost posibilitatea ca într-o singură noapte să se poată găsi soluții la problemele identificate. Chiar și așa, există riscul ca ONG-urile să nu fie capabile să implementeze ideile propuse. De aceea, Daniel Mereuță, co-inițiator, speră ca experiența să îi apropie pe voluntari de reprezentanții ONG-urilor astfel încât colaborarea lor să continue și după eveniment. „Nu am întâlnit până acum o persoană căreia să nu i se pară ideea bună”, spune Mereuță. „Ce este dificil nu este nici măcar organizarea, ci să selectezi acele proiecte, care pot fi rezolvate în opt ore. Dincolo de acest eveniment, trebuie văzut potențialul lui de creștere și de propagare”.
Puțin trecut de ora începerii, toți se îndreaptă spre echipele lor, lăsând în spate o garderobă doldora de hainele ce par acum că au timp să se ascundă de burnița tăioasă de afară. La mese e forfotă, atmosfera plăcută îmbrățișează zumzetul, oamenii sunt primitori, veseli, iar pentru moment par odihniți.
Cele 12 mese încearcă să funcționeze la fel de bine precum cele 12 ore ale cadranului unui ceas, în armonie, punând cap la cap concepte ale unor voluntari, specialiști mai ales pe partea de creație.
20.30. Foi cu planurile puse la bătaie lipite pe pereți, păreri contradictorii sau sincroane, hărmălaie. Unele mese sunt încă la brainstorming, unele dezbat, altele încearcă să convingă reprezentații cauzelor pentru care lucrează că planurile serii trebuie privite cu mai multă flexibilitate și desprindere de vechi. Nimeni nu are timp, dar timpul încă este destul. Un joc al minților, convingerilor, pixurilor care alergă haotice pe foi, a paharelor resuscitate de cafeaua aromată. Monica, moderatoarea care poartă o rochie alb-negru, plină de desene cu diferite clădiri, o pereche de cizme negre cu toc și părul șaten prins într-un coc la spate, este extrem de energică. Postează pe Facebook, face și ea fotografii cu telefonul, șerpuiește printre mese pentru a lua pulsul oamenilor: „Cum merge? Ați mai evoluat?”.
La a treia masă de la geam, șapte femei încearcă să găsească idei creative pentru o campanie de re-branding și re-poziționare al cărei scop este să promoveze limbă armână (aromână) în cadrul comunității. Florentina Costea de la Comunitatea Armână din România e conștientă că, la un moment dat, limba armână va dispărea, dar nu vrea să fie ea cea care permite ca aceasta să moară. A înscris organizația după ce a aflat de eveniment din social media. Speră ca, privind problema din exteriorul comunității, specialiștii în comunicare să găsească idei noi. Până acum, echipa a identificat două grupuri țintă. Având în vedere că limba armână este vorbită tot mai puțin de tineri, primul grup este format din mamele cu copii mici, care îi pot face pe aceștia să vorbească armâna în cadrul familial. Al doilea grup țintă este format din tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 30 de ani. Florentina Costea își face mai multe griji pentru cel din urmă, întrucât cuprinde o plajă largă. I se pare dificil să gândească o campanie care să ajungă atât la tinerii care mai fac parte din sistemul de învățământ, cât și la cei care au un job și, prin urmare, preocupări diferite. În trecut, organizația a avut o campanie de cum să vorbești corect limba armână și a organizat și piese de teatru. Acum caută ceva nou. Alexandra Horvath este copywriter și speră că vor găsi o idee în cele opt ore. Participă pentru prima dată la eveniment, așa că și-a luat vinerea liberă pentru a avea cât mai multă energie până la 03:00. Simțea nevoia să depășească limitele muncii de biroul și să-și pună skill-urile la treabă și pentru o cauză bună. Acum caută idei pentru a-i face pe tineri să vadă limba armână ca pe ceva „cool”. Încă nu au găsit ceva sigur, dar noaptea e abia la început.
În pauza de la 9, George Hari Popescu, voluntar la Asociația pentru Tehnologie și Internet, spune că s-au apucat să rescrie conținutul site-ului lor pentru a obține o audiență mai bună, dar că au început deja să i se facă ochii mici. Pentru destinderea atmosferei se organizează o tombolă cu tot felul de premii: cărți, ochelari de soare, ghirlande colorate. Energia și zâmbetele revin pe chipurile oamenilor. Cristina Văileanu, organizatoare, spune că de fiecare dată lucrurile urmează același parcurs: pe măsură ce trece timpul, energia începe să scadă un pic, după care începe iar să crească și se lucrează cu spor până la final.
21.15. Din cele 12 organizații, în partea din spate, stânga, te oprești cu privirea asupra voluntarelor care s-au strâns în numele asociației ARCHÉ, a cărei dorință este aceea de a crea o strategie de comunicare, accentul fiind pus pe brand, în cadrul proiectului ”Monumente uitate: Descoperim împreună patrimoniul”. La masă sunt și două reprezentate ale asociației, Laura Chira și Anamaria Răvar. Glasul celor două subliniază contextul. Asociația ARCHÉ este o organizație non-profit, specializată în activități de cercetare, conservare și promovare a patrimoniului cultural. Aceasta s-a constituit în 2012, la inițiativa unor voluntari, concept derulat inițial de către studenții de la arhitectură. Aceștia se implicau de dinainte într-un proces de aducere în lumină a reședințelor nobiliare extraurbane din Maramureș, Transilvania și Crișana. Dorința manifestată de cele două femei este aceea de a face proiectul cât mai vizibil publicului, patrimoniul fiind un aspect inepuizabil de culoare și frumos, a cărui nevoie este de cunoaștere și recunoaștere din partea oamenilor. Voluntarele sunt în număr de cinci și nu sunt alese întâmplător, de la oameni de comunicare internă, la specialiști în PR sau marketing. Deși nu se cunosc, sunt voluntare cu expertiză, care se potrivesc profilului cerut de către organizație. Anca Baniță este specialistă în comunicare, Silvia Luican este director al unui departament de relații cu clienții, Roxana Luca activează în cadrul producției de evenimente, Diana Cristina Bogdan este copywriter, iar Vica Schipor este expertă social media. „Dacă ești convins de un lucru, poți să convingi și pe altcineva, dacă vorbim despre fundraising”, spune Vica. Silvia, tânăra cu părul șaten ce îi mângâie umerii,daugă: „O asociație este ca o mamă foarte protectoare, care ajunge să vrea să nu-și mai dea copilul la școală”. Masa izbucnește în râs, încă nu s-a ajuns la un consens.
Din când în când, în harababura creată, se desprind frânturi de cuvinte sau de fraze „am venit pentru că vreau să ajut”, „sunt implicată în proiecte guvernamentale”. Sunt fotografiați non-stop de Cristina Jilavu, fotograf la Event Portrait, o tipă cu ochii verzi, părul prins în coadă, care se mișcă precum un titirez printre cei care sunt mult prea concentrați pentru a o lua în seamă.
Pun la cale planuri și pentru început încearcă să se familiarizeze cu problemele organizațiilor pe care au venit să le ajute. La un moment dat, pe peretele de lângă ușă, apare o foaie A3, ce pare să cuprindă un plan. Câteva întrebări, schițe, cuvinte și cifre. Sunt cei de la Teach for Romania. Patru fete și trei băieți vor să pună la cale o campanie de fundraising pentru diverse tipuri de public cu scopul de a strânge fonduri pentru organizație; atragerea de ambasadori și de donatori plus fidelizarea celor existenți. Pe masa rotundă din lemn stau aruncate la întâmplare hârtii, markere și telefoane. Pentru Paul Kasprovschi, un tânăr de 40 de ani, îmbrăcat în tricou roșu și blugi albaștri, cu barbă, pare important de știut ce a făcut mai exact până acum acest ONG ca să știe de unde să înceapă. Primește răspunsurile de la Mircea Racoviceanu (29 ani) și Emanuela Barbă (26 ani), doi dintre reprezentanții Teach. Misiunea Teach for Romania este să pregătească tineri astfel încât să devină învățători sau profesori model, iar mai apoi un factor de schimbare în educație pe termen lung. Încă de la început, Paul se desprinde ca fiind liderul echipei. Are idei multe, îi organizează pe ceilalți, gesticulează mult, accentuează cuvintele și ridică moralul grupului atunci când par prea multe de făcut într-un timp relativ scurt. Tot el este cel care a venit cu ideea unui brainstorming care să răspundă la întrebarea: „Ce m-ar determina să mă implic”, „De ce donez sau susțin un profesor?”. Timp de cinci minute s-a lăsat liniștea și fiecare și-a notat propriile idei, apoi le-au prezentat însoțite uneori de exemple din viața personală: „Aș dona dacă aș ști că profesorul garantează pentru calitatea educației”, „dacă ar fi o schimbare autentică”, „e mentor”, „Vreau o Românie unde nu îmi e frică să trăiesc.”
Câteva mese mai încolo, cele șase fete de la Învingem Autismul dau impresia că se cunosc de o veșnicie. Vorbesc mult una cu cealaltă, râd. Vor să implementeze o strategie de comunicare pentru o campanie de crowdfunding programată pentru Statele Unite cu scopul de a strânge fonduri pentru susținerea terapiei copiilor și a adolescenților din centrul Învingem Autismul. Raluca Radu, membră a asociației, a prezentat principalele proiecte la care s-au gândit: o campanie prin care autismul să fie mai bine văzut la televizor, crearea de bijuterii în colaborare cu artiștii bijutieri pe care să le poți cumpăra, „Donează-i cuvinte” – crearea unui joc online prin care oamenii să trimită cu ajutorul SMS-ului un cuvânt sau o imagine. Însă voluntarii au venit cu o altă idee pe care au încercat să o pună în practică în cele opt ore: o campanie centrată pe povestea reală a unei familii care are un copil diagnosticat cu autism – copil ce face de câțiva ani terapie la centrul Învingem Autismul și care se recuperează bine. Campania face un teasing cu materiale goale, un citat gol semnat „Kiti, 16 ani”, astfel încât oamenii să se întrebe „Cine e Kiti?” Și-au propus ca apoi să lanseze campania „Meet Kiti” care să cuprindă o serie de videouri cu ea și familia ei, care vorbesc simultan despre ce înseamnă acest diagnostic, cum e viața pentru mama lui Kiti, pentru fratele ei, pentru terapeut, dar care va puncta și soluția – terapia la centru.
Se vor strânge fondurile necesare printr-o campanie de imagine pentru centrul Învingem Autismul (care explică ce face, cu ce se ocupă, implicit de ce merită să fie susținuți financiar) și care se va încheia cu mesajul: „Donează 2 euro lunar prin sms la 8844 și ajută-ne să învingem autismul”. Corina Bratu, una dintre voluntarele de anul acesta, spune că „este important să construim o campanie care să-i facă pe oameni să empatizeze cu familia unui copil cu autism pentru că este genul de boală care nu afectează doar copilul, ci schimbă o familie cu totul.”
În echipa voluntarilor de la Special Olympics Romania se află Oana Mihalache, Bogdana Popa, Alice Teodorescu, Hanny Bratu Ciocăzanu, Andreea Prisăcariu și Cătălina Dima. Tema lor în această seară este să găsească un concept pentru un eveniment anual de fundraising de tip „signature event”. Organizația lucrează cu persoane cu dizabilități intelectuale și luptă pentru implicarea comunității și schimbarea mediului colectiv. „Sportul este important în viața noastră pentru că sportul înseamnă incluziune socială, everybody’s together”, spune Alexandra Catrina, reprezentanta organizației. Așadar, s-au gândit că ar fi ideal să organizeze o olimpiadă „altfel”, o olimpiadă la care să poată participa toată lumea. Hanny, director general la Fun Ideas Group, spune: „Băi, vreți să vă spun la ce mă gândeam eu în baie? Mă uitam în oglindă în timp ce mă spălam pe mâini și când, bum! M-am gândit la un autobuz. Știti autobuzele alea de la show-urile TV, care se plimbă prin toată țara în căutarea a noi talente? Așa ne trebuie și nouă. Un autobuz, luat frumos, brănduit, și plecat cu el în țară să găsim oameni.”
Mai departe de agitație, într-o cameră vecină se află o masă cu doi băieți și trei fete. Sunt cei de la APAN, Asociația Pacienților cu Afecțiuni Neurodegenerative din România. Au profitat de mica oază de liniște și pun bazele a două montaje video despre scleroza multiplă. „Inițial, ideea a fost să sensibilizăm autoritățile. Să-i facem să vadă niște persoane tinere, vesele, dar care au nevoie nespus de un suport psihologic bun”, spune Cristina Vlădău, vicepreședintele organizației. Se pun întrebări, se dezbat idei. Desigur că nu toate sunt acceptate, dar oamenii discută și discută, până ajung la un punct comun. Cu toții sunt de acord că materialul final trebuie, pe de-o parte, să explice ce este scleroza multiplă și cât de importantă este prezența unui psiholog în acest context și, pe de altă parte, să poată atrage atenția asupra autorităților și a Casei de Asigurări de Sănătate, deoarece este nevoie de sprijin material și financiar.
00:25. În liftul clădirii intră două tinere blonde, îmbrăcate în negru. Una dintre ele ține în mână câteva sticle de Pepsi, iar cealaltă mușcă dintr-o napolitană nuga. Așteaptă ca liftul să plece, până când își dă seama că a uitat să apese butonul pentru etajul al doilea.
În prima încăpere de la etajul doi e agitație. Se anunță finalul pauzei, iar toată lumea se îndreaptă către sală.
Una dintre fetele blonde din lift stă la prima masă de pe partea dreaptă, cum intri în cameră, și discută cu ceilalți voluntari din echipă. În același timp, pe lângă ei trece o tânără care culege de pe jos o doză de energizant și o sticlă goală de apă plată.
01:00. „Sunteți în ultimul moment – mai aveți o oră”, anunță Monica.
La masa voluntarilor care lucrează pentru fundația Climb Again mai stau pe scaun doar cei doi bărbați din echipă. În spatele lor sunt patru fete și toți privesc ecranul unui laptop. Una dintre tinere poartă un tricou alb cu mesajul „overcome the impossible” pe spate și gesticulează cu mâna la care poartă brățări colorate.
02:20. Monica ia microfonul și anunță că urmează prezentările. Ordinea e stabilită de bilețele pe care moderatoarea le trage la sorți. Fiecare prezentare nu ar trebui să dureze mai mult de trei minute.
Corina face parte dintre voluntarii care au ajutat Asociația Învingem Autismul și a ieșit în față pentru a prezenta proiectul echipei.
„Aveți 33 de slide-uri?!”, întreabă Monica mai mult speriată decât surprinsă. Din sală se aud râsete, care se întețesc în momentul în care vine răspunsul: „Sunt poze!”
Campania de crowdfunding de care avea nevoie asociația urmează a fi construită pe poveștile copiilor cu autism. Întâi va fi povestea lui Kiti. Odată cu răspunsul la întrebarea „cine este Kiti”, oamenii vor afla că în momentul în care donează pentru Kiti, donează și pentru restul copiilor susținuți de organizație.
Voluntarii pentru Special Olympics Romania au propus planul „Plane ’n’ Roll”. Oana a oferit detalii despre picnicul și competiția inedită care ar urma să fie organizate anual pentru o strângere de fonduri de tip „signature event”. Ce înseamnă competiție inedită? Oamenii să lucreze în echipă pentru a muta un avion.
Fetele de la Asociația ARCHÉ au venit fără prezentare, iar Laura, reprezentanta puțin rârâită a ONG-ului, a explicat în deschidere: „prima noastră problemă este că nimeni nu știe cum se pronunță”.
Zâmbitoare, cu un pandantiv în formă de bufniță la colier, Vica a luat apoi microfonul: „Bună, sunt Vica și n-am rezolvat brieful clientului”. Însă fetele au creat un plan tactic de comunicare pentru asociație, iar întrebarea „Ești mulțumită?” adresată Laurei la final a avut un răspuns afirmativ.
Fără PowerPoint, Paul, bărbatul cu barbă, înalt și vorbăreț, voluntar pentru Teach for Romania, a explicat de ce educația în România este „ca la loterie: n-ai noroc, nașpa!”. A vorbit despre distincția dintre România, țara în care vrem să trăim, și Românica, țara improvizațiilor și a lui „merge și așa”, și a oferit soluții pentru a lua copiii din Românica și a-i aduce în România.
Toate acestea pentru a arăta în ce constă strategia de comunicare la care au lucrat voluntarii, cu scopul de a strânge fonduri pentru organizație.
Voluntarii de la Asociația pentru Tehnologie și Internet au ajuns la concluzia că „asociația face foarte multe lucruri faine care nu sunt comunicate corespunzător”. Andra a prezentat imaginea unui site îmbunătățit, care să ofere informații despre protecția datelor unui public cât mai larg. Și-au scos în evidență efortul printr-o proiecție de tip „before and after”, în care au fost arătate pagina veche și cea nouă.
Din partea Climb Again a venit în față Andreia, o femeie în jur de 30 de ani încălțată în pantofi cu toc și purtând cămașă și blugi evazați. A întrebat unde găsește o priză, iar după răspunsurile celor din sală a început să se uite dezorientată prin jur.
A fost un exercițiu prin care a încercat să arate prin ce trec oamenii care sunt ajutați de Climb Again, care nu știu să se descurce pe munte. Andreia a prezentat broșura la care au lucrat voluntarii, puțin diferită de ceea ce își imaginau cei din asociație. „Ei au crezut că vin să facem o broșură, dar noi am făcut mai mult ce am crezut noi”.
Iulia a prezentat filmulețul pe care l-au pregătit voluntarii pentru Asociația Pacienților cu Afecțiuni Neurodegenerative. În fața Iuliei, îmbrăcată în negru și vizibil emoționată, reprezentanta ONG-ului viziona pentru prima oară materialul video despre pacienți proaspăt diagnosticați cu scleroză multiplă, în care tinerii cu această afecțiune își spuneau poveștile.
Femeia din Comunitatea Armână din România le-a povestit celor de la masa ei despre familie și originile etniei din care face parte. „Pe scurt, le-am făcut capul calendar”. Soluția lor este o campanie care începe cu un joc de cuvinte: „You Are More/IU HII MORE (dar tu unde te afli?)”. Va fi adresat tinerilor aromâni care nu sunt împăcați cu propriile origini.
Sala rămâne hipnotizată în momentul în care femeia din față cântă pentru câteva secunde un cântec în aromână.
03:30. „Mă bucur că v-am cunoscut”, se aude din sală după poza de grup.
DoR Lab este un proiect de practică jurnalistică derulat de DoR (Decât o Revistă) cu studenți ai Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării de la Universitatea din București.
