Text de Monica Tudorache

Diminețile din Parcul Bazilescu seamănă unele cu altele pentru Daniel Lixandru. Și nu e singurul care și le petrece acolo. Se întâlnește des pe alei cu vecinii care dau o tură, două de parc. Se oprește și discută cu ei despre lucruri care au legătură cu cartierul, dar cel mai mult, în aceste întâlniri matinale, vorbesc despre pista de alergare pe care se luptă să o construiască de ceva timp. Procesul de obținut aprobări e însă lung și anevoios.

Totuși, Daniel nu vrea să renunțe la ideile lui. Mai ales la cele care au legătură cu sportul.

În urmă cu câțiva ani, s-a gândit să înființeze o asociație alături de câțiva colegi –   „Corporeanima” și a pornit de la ideea: „hai să facem niște chestii care să îi dezvolte pe copiii din cartier”. S-au gândit că le vor schimba percepția despre sport dacă îl vor aduce la ei pe stradă.

„Jocurile cartierului” a fost primul proiect care a adus copiii împreună, mai aproape de sport și de ideea de comunitate. Au avut nouă ediții până acum. Două dintre ele s-au întâmplat în Parcul Bazilescu, restul pe strada Amintirii. Pe strada Amintirii locuiește Daniel și s-a gândit că în felul acesta, vor simți cu toții ce înseamnă să ai o filosofie a străzii, a cetățenilor de acolo. A fost greu să obțină aprobări în primul an pentru proiect, dar au reușit să se organizeze, să blocheze strada și să desfășoare jocuri pentru copii – baschet, handbal, fotbal etc.

Jocurile pot să capete diverse forme, în funcție de context, dar pleacă întotdeauna de la ideea că sportul este un mod de educație, care îi învață pe copii să se autodepășească. Îi ajută și la performanțe intelectuale. Daniel își amintește de o fată din cartier, Sara, care e olimpică la română. Și, deloc întâmplător, crede el, e și cea mai bună alergătoare din zonă. Crede că sportul a ajutat-o mult în a înțelege ce înseamnă să facă performanță.

Copiii se bucură la fiecare ediție și așteaptă cu nerăbdare ca activitățile să se întâmple în cartierul lor. Atunci când știu că se apropie ziua evenimentului, se duc la Daniel și îi cer să-i lase să-l ajute. Ajută la amenajare sau cară porți de handbal. „E o chestie foarte mișto să-i vezi cum se implică și ei, cum vor să facă ceva”.

Nu doar că se bucură de ce se întâmplă la ei în cartier, dar și-au însușit spațiul de pe Strada Amintirii ca fiind veșnic al lor, de jucat și alergat. Daniel i-a surprins spunând într-o zi, când se aflau mai departe de casă, „Noi alergăm la noi în cartier”.

Îi mai place să le pregătească mereu câte un premiu, după fiecare ediție a evenimentului. Și ține mult ca fiecare copil să rămână cu ceva memorabil – o medalie:

„E ca o ancoră care te leagă de eveniment. Copiilor trebuie să le crezi un muzeu cu amintiri. Pentru că locul în care ne întoarcem ca adulți, să ne regăsim, să ne căutăm energie sau alte resurse, este chiar acest muzeu”.

Și simte atâta bucurie când se plimbă cu bicicleta prin cartier și vede cum copiii poartă niște tricouri pe care le-au câștigat la jocuri.

Pentru a oferi astfel de premii, oricât de mici, pentru a desfășura activitățile, oricât de simple par, e totuși nevoie de bani. Daniel nu pare să-și mai amintească exact când a fost prima dată când a aflat de Fundația Comunitară București sau cum a intrat în contact cu echipa. Crede, totuși, că a fost atunci când au primit prima finanțare din Fondul Mega Image pentru Comunitate. Ce știe sigur, însă, e că FCB a devenit o prezență constantă în activitatea lui și că a fost de mare ajutor să aibă o parte din sumă asigurată. Pentru că în România e greu să găsească un sponsor constant, care să susțină an de an un proiect. Și, adaugă el, „Oricine te întreabă dacă mai ai și alte finanțări înainte să-ți dea bani”.

Daniel s-a concentrat în primii ani ai asociației pe activități sportive, apoi a trecut la cele de muzică și arte plastice. Și-a dat seama că în comunitate sunt mulți copii care cântă și s-a gândit că ar fi frumos să facă niște repetiții și să cânte „Odă bucuriei” în deschiderea Jocurilor Cartierului. S-au ținut aceste pregătiri chiar în casa lui, a vrut să improvizeze și o scenă, să fie cât mai autentic totul pentru deschidere. Și a primit mici contribuții de la vecini, cineva l-a îndrumat undeva să amenajeze scena, altcineva a adus un sistem de sonorizare: „Asta e toată ideea, să dai și tu ceva comunității”. I-a plăcut atât de mult experiența muzicală, încât de atunci, organizează serate muzicale cu acești copii, de două ori pe an.

Pe strada Amintirii, Daniel trăiește și vede fiecare zi, ca pe o zi în care ar putea să se mai întâmple ceva. I-a mai venit ideea de a face artă urbană, de a își picta fiecare locuitor al Străzii Amintirii câte ceva pe gard, sau pe ziduri. El are deja un lup dacic. Și una dintre vecinele lui a preluat exemplul. „O să fim o stradă interesantă, ba chiar un muzeu stradal”, spune el.

*Urmărește-i aici: https://www.facebook.com/Corporeanima/

Material realizat în 2018 de Fundația Comunitară București.