Text de Bianca Albu
M-am întâlnit cu Alex Axinte undeva în centrul Bucureștiului, într-o cafenea înconjurată de un haos al stilurilor arhitecturale. Știam deja că el înoată pentru proiectul „De-a arhitectura în şcoala mea” și că este, la rândul lui, arhitect. Dar nici nu bănuiam că vom ajunge să vorbim despre valori și democrație participativă.
Dacă am presupune că viața lui Alex e bazată pe scriptul din Mr. Nobody, atunci el ar fi putut fi acum un înotător de performanță. Ori, mai bine zis, ar fi continuat să fie înotător de performanță, așa cum a fost până în clasa a 8-a. Mediul dur și restrictiv impus de socialismul vremii i-au lăsat niște amintiri destul de amestecate și un oarecare gust amar.
În 2014 a înotat pentru prima oară la Swimathon București și relația lui cu acest sport a luat o altă întorsătură: „Am putut să-mi recuperez o parte din trecutul meu, de care nu mă mai foloseam, pentru ceva pozitiv. (…) E o formă de a contribui. Adică poți să contribui prin capacități, cunoștințe, financiar. Eu contribui cu timp.”
Într-un context politic și social instabil în care oamenii se bazează mai degrabă pe un pronume reflexiv decât pe ei înșiși –să se rezolve, să se facă- Alex încă mai are încredere în România. De ce? Pentru că și-a dat seama care este soluția, iar acum se luptă pentru ea.
„Cât e de important ca oamenii să fie întrebați, implicați și să existe niște cadre în care să poată să participe. (…) Totdeauna există altcineva, o autoritate care decide, dar fără să-i întrebe sau să-i implice pe utilizatori.”
Iar pentru el Swimathon București este unul dintre acele cadre, e o ocazie de a-i îndemna pe cei din jur să acționeze, să asimileze proiectul „De-a arhitectura în școala mea” și să-l preia mai departe.
„Democrația participativă se poate întâmpla în toate aspectele vieții, nu doar în politică. Se poate și în viața orașului ori chiar la scara blocului la tine. Democrația participativă trebuie învățată și practicată din toate părțile. Cu cât o înveți mai devreme, în școală de exemplu, cu atât o să meargă mai ușor pe parcurs. Problemele rezolvate prin democrația participativă pot să fie cât mai mari, acum puterea ei e limitată pentru că actorii nu sunt obișnuiți să participe. Atunci trebuie să te antrenezi, ca la sport. Participarea e o formă de sport.”
Încă de la începutul conversației mi-am dat seama care este forța care îi dă avânt lui Alex: fetele lui. Are două fete, una la grădiniță și cealaltă la școală, care înoată indirect la Swimathon. Cum? Prin impulsul și motivația pe care i-o dau tatălui lor. Există tot felul de valori legate de sport, legate de solidaritate care pot fi transmise fără a ține un curs sau a povesti despre ele. În loc de „Știți, ar fi bine să faceți așa sau așa”, Alex s-a decis pur și simplu să facă, să arate, să inspire. Prin fapte, nu prin cuvinte.
La un moment dat, Alex mi-a spus un citat al arhitectului Nabeel Hamdi: „Vrei o schimbare mare? Începe cu lucruri mici, dar acolo unde contează”. Înotătorii de la Swimathon București fac asta. Alex face asta, fetele lui vor face asta, arhitecții care se ocupă de proiect, copiii din școli, profesorii, părinții, toți vor ajunge să facă asta. Și, exact cum zicea Alex, uneori e nevoie doar de un impuls. Mi-a plăcut foarte mult să văd ce înseamnă cu adevărat experiența Swimathon pentru Alex, să trec dincolo de înot și până la valorile după care își ghidează fetele.
Înainte să ne despărțim, Alex mi-a spus râzând: „Eu sunt optimist, deși nu se mai poartă.”
—
*Material realizat în 2018 de Fundația Comunitară București